Intervenția accesorie în insolvență: creditorii nu pot fi excluși automat din proces

Procedura insolvenței are reguli speciale, termene scurte și o evidentă nevoie de celeritate. Totuși, caracterul special al procedurii nu înseamnă că instituțiile Codului de procedură civilă devin automat inaplicabile.

Prin Decizia nr. 241 din 19 februarie 2026, Înalta Curte de Casație și Justiție a clarificat că intervenția voluntară accesorie nu este, prin ea însăși, incompatibilă cu procedura insolvenței.

Într-o procedură de insolvență aflată în perioada de reorganizare, un creditor a formulat o cerere de plată a unei creanțe curente. Administratorul judiciar a respins cererea, iar măsura a fost contestată atât de debitoare, cât și de creditorul solicitant.

În apel, alți doi creditori au formulat cereri de intervenție accesorie în sprijinul debitoarei. Curtea de Apel a respins cererile ca inadmisibile, apreciind că intervenția accesorie este incompatibilă cu procedura insolvenței, întrucât legea specială reglementează mecanisme proprii de contestare a măsurilor administratorului judiciar.

ÎCCJ a casat această soluție.

Înalta Curte a pornit de la art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014: regulile speciale ale insolvenței se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu le contravin.

Legea insolvenței nu conține o interdicție expresă a intervenției accesorii formulate de un creditor care este îndreptățit să participe la procedură. Prin urmare, o astfel de cerere nu poate fi respinsă automat, doar prin invocarea caracterului special și urgent al procedurii.

Instanța trebuie să analizeze concret:

• dacă cererea de intervenție respectă cerințele formale și termenul legal;

• dacă intervenientul justifică un interes propriu;

• dacă există o legătură juridică între interesul intervenientului și litigiul principal;

• dacă intervenția sprijină efectiv poziția unei părți, fără a ocoli mecanismele speciale ale Legii nr. 85/2014.

Contestația împotriva măsurii administratorului judiciar este un demers ofensiv: cel interesat atacă direct o măsură adoptată în procedură.

Intervenția accesorie are un rol defensiv: terțul susține poziția unei părți deja existente în litigiu și poate aduce argumente suplimentare în sprijinul acesteia.

În speță, creditorii intervenienți susțineau poziția debitoarei față de cererea de plată formulată de un alt creditor. Faptul că aceștia nu atacaseră ei înșiși măsura administratorului judiciar nu excludea, în mod automat, interesul lor de a interveni accesoriu.

ÎCCJ a reținut că principiul celerității din procedura insolvenței este important, dar nu prevalează absolut asupra celorlalte garanții procesuale.

Instanța nu poate transforma urgența procedurii într-un motiv pentru a exclude, fără analiză, dreptul unei persoane interesate de a sprijini apărarea unei părți. Dreptul la apărare, contradictorialitatea și aflarea adevărului trebuie păstrate și în cadrul procedurilor speciale.

Decizia este relevantă mai ales pentru creditorii care, deși nu formulează o pretenție proprie în litigiu, pot fi afectați de soluția pronunțată într-o contestație privind o creanță curentă sau o măsură a administratorului judiciar.

Intervenția accesorie poate fi utilă, dar nu este automată. Cererea trebuie să justifice un interes propriu, concret și conex cu litigiul. De asemenea, ea nu poate fi folosită pentru a eluda termenele și condițiile aplicabile unei contestații proprii sau pentru a formula, în realitate, o intervenție principală mascată.

ÎCCJ confirmă că procedura insolvenței nu exclude de plano intervenția accesorie. În lipsa unei interdicții exprese în Legea nr. 85/2014, instanța trebuie să aplice regulile Codului de procedură civilă și să verifice, de la caz la caz, interesul și rolul procesual al intervenientului.

Soluția consolidează ideea că procedura insolvenței trebuie să fie rapidă, dar și echitabilă.

Material cu caracter informativ, bazat pe Decizia ÎCCJ nr. 241 din 19 februarie 2026. Analiza juridică aplicabilă depinde de circumstanțele concrete ale fiecărei situații și nu constituie consultanță juridică.

Sursă: Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 241 din 19 februarie 2026, disponibilă pe site-ul ÎCCJ.